„Andrei, te rog…”
El n-a privit-o.
A făcut un pas spre pat.
Eu mi-am strâns copilul mai aproape, deși corpul m-a pedepsit imediat cu o durere ascuțită sub coaste.
„Oprește-te.”
S-a oprit.
Asistenta care îi lăsase să intre crezând, probabil, că sunt rude, a rămas încremenită lângă ușă.
„Doamnă Popescu,” a spus ea nesigur, „doriți să chem pe cineva?”
„Da. Vreau să iasă.”
Andrei a tresărit când a auzit numele.
Popescu.
Numele meu de fată.
Numele la care mă întorsesem după divorțul pe care el îl semnase cu mâna lui tremurândă, dar cu ochii reci.
Cu șase luni înainte, stătusem în fața lui în bucătăria noastră, ținând în mână testul de sarcină, iar el mă privise ca pe o străină. Nu ca pe soția lui de patru ani. Nu ca pe femeia lângă care adormise în nopți grele, cu fruntea lipită de umărul ei. Ca pe o infractoare prinsă cu dovada în mână.
„Nu poate fi al meu”, spusese.
„Cum poți să spui asta?”
„Pentru că știu.”
Nu mi-a explicat atunci. Nu imediat. A lăsat acuzația să atârne între noi ca o funie. Abia după două zile mi-a aruncat pe masă un dosar medical. Un raport de fertilitate. Numele lui. Antetul unei clinici private. Concluzie rece: probabilitate extrem de redusă de concepție naturală.
„Medicul a spus că sunt practic infertil”, mi-a zis.
„Andrei, noi nu am făcut niciodată testele acelea.”
„Ba da. Mama le-a păstrat. Le-am făcut acum doi ani, când tu tot plângeai că nu rămâi însărcinată.”
Minciună.
Nu le făcusem.
Dar el nu m-a crezut. Sau poate, mai rău, a ales să creadă o hârtie pentru că era mai ușor decât să se uite în ochii mei și să vadă adevărul.
Apoi a apărut Bianca.
Asistenta lui de proiect. Prietena familiei. Femeia care aducea mereu ceai mamei lui Andrei și vorbea despre loialitate cu o voce dulce. Ea îl „sprijinise” în perioada aceea. Ea îi spusese că îl vede distrus. Ea îi pusese mâna pe braț la petreceri de firmă și îi șoptea lucruri pe care eu le vedeam, dar nu aveam voie să le numesc, pentru că atunci deveneam geloasă, instabilă, însărcinată și disperată.
Când Andrei mi-a cerut divorțul, eram în luna a treia.
„Nu voi crește copilul altui bărbat”, spusese.
Eu plânsesem până îmi amorțiseră mâinile.
„E copilul tău.”
„Nu mai minți.”
Acelea au fost ultimele lui cuvinte de soț.
Nu ultimele ale mele.
Eu i-am spus atunci, încet, cu palma pe burta încă plată:
„Într-o zi o să-ți pară rău că ai lăsat copilul tău să fie primul om pe care l-ai respins fără să-l cunoști.”
El a ieșit.
A doua zi Bianca a postat o fotografie cu două pahare de șampanie și textul: „Uneori viața îți dă exact iubirea pe care o meriți.”
Iar eu am învățat să vomit în baie fără să chem pe nimeni.
Acum, după șase luni, stătea în salonul meu cu ea în rochie de mireasă, privind copilul pe care îl numise imposibil.
„Când s-a născut?” a întrebat Andrei.
Am râs, dar râsul mi-a ieșit aproape ca un oftat.
„De ce? Ca să verifici dacă se potrivește cu calendarul trădării pe care mi l-ai inventat?”
A închis ochii.
„Irina, eu nu știam.”
„Nu știai pentru că n-ai vrut să știi.”
Bianca a făcut un pas înainte. Își strângea buchetul mototolit la piept, de parcă florile o puteau apăra.
„Andrei, hai să mergem. Te rog. Nu e momentul.”
Mi-am întors privirea spre ea.
„Pentru tine sigur nu e. Probabil aveai alt plan pentru noaptea nunții.”
Fața i s-a schimonosit.
„Nu am vrut să se ajungă aici.”
„Unde? În salonul în care femeia pe care ai ajutat s-o distrugi ține în brațe copilul bărbatului cu care tocmai te-ai măritat?”
Andrei s-a întors spre ea atât de încet, încât mi-am dat seama că ceva se întâmplase înainte să intre. Nu veniseră întâmplător. Nu era o vizită de cruzime, așa cum crezusem în prima secundă.
Veniseră pentru că rochia ei de mireasă ascundea deja o fisură.
„Spune-i”, a zis el.
Bianca a început să plângă mai tare.
„Nu pot.”
El a ridicat vocea.
„Spune-i!”
Copilul s-a mișcat în brațele mele și a scos un scâncet. Tot trupul meu s-a încordat. Andrei a făcut imediat un pas înapoi, ca și cum scâncetul acela l-ar fi lovit în piept.
„Nu urla lângă fiul meu”, am spus.
Cuvintele au căzut între noi.
Fiul meu.
Nu al nostru.
Nu al lui.
Al meu.
Andrei le-a primit ca pe o sentință.
Bianca s-a prăbușit pe scaunul de lângă ușă, dantela rochiei adunându-se sub ea ca spuma murdară a unei furtuni.
„Raportul era fals”, a șoptit.
Mi-a înghețat sângele.
Asistenta a dus o mână la gură.
Andrei stătea nemișcat.
„Ce raport?” am întrebat, deși știam.
